Încă o dată, mingea pleacă repede din racheta lui Federer, traiectoria e uimitoare, acum e aici şi în câteva secunde atinge linia, apoi sare departe, sub ochii lui Nadal. E finalul? Spaniolul cere un challenge, e mai mult speranţă, încercarea de a prelungi un meci istoric din care a făcut parte, alături de marele rival, preţ de peste trei ore. Asta spune privirea lui, se agaţă de această ultimă şansă. E însă în teren, minge bună, s-a încheiat, iar bucuria amânată a elveţianului se poate revărsa, cu ţopăitul frenetic, cu lacrimile strălucitoare, cu strigătul atâta vreme înăbuşit.
Cei doi se îmbrăţişează la fileu, Rafa marcat, dar fair-play, Roger zâmbind ca un puşti după ce a făcut prima plimbare cu bicicleta. Sunt momente de extaz regăsit şi, totuşi, complet nou. E 29 ianuarie 2017, noapte la Melbourne, şi tocmai a cucerit la Australian Open al 18-lea titlu de Mare Șlem al său. Deţinea deja recordul de trofee majore, cu acest nou triumf mai punea o lungime între el şi cei care-l urmează în clasamentul neoficial al măreţiei, perseverenţei şi longevităţii. Și făcea asta împotriva tuturor pronosticurilor, venind după şase luni de pauză şi etalând un tenis mai alert ca niciodată, efervescent ca un pahar de şampanie băut la nesfârşit, inteligent şi adaptat la noua sa condiţie. Condiţia talentului pur ajuns la 35 de ani şi jumătate, cu suferinţe care l-au obligat să stea deoparte 6 luni în 2016. Dar campionii asta fac: găsesc soluţii, îşi ascut simţurile şi armele, merg la luptă cu mintea limpede şi privirea de metal.
Nadal vs. Federer, finala entuziasmantă de la Melbourne
Meciul nostalgiilor
Nimic nu anunţa o finală Federer-Nadal la Australian Open. Ba da, era ceva: dorinţa ascunsă, îmbibată de nostalgie, a celor care-i urmăriseră şi le preţuiseră rivalitatea începând cu mijlocul anilor 2000. Atâtea bătălii imense, lupte cu trofeele sub ochi, fiecare aducând acolo, în foc, ce avea mai bun. Și atât respect reciproc, destul de rar întâlnit între oameni care îşi dispută gloria, locul în istorie. Pas cu pas, meci cu meci însă, visul căpăta contur şi culoare. Până a devenit realitate. Oricare dintre ei ar fi câştigat reuşea o performanţă fără precedent. A câştigat Roger, după 5 seturi, revenind de la 1-3 în decisiv. O poveste a lui, specială. Și o poveste a tenisului, bună de amintit oricând, în viitor.
„M-a făcut un jucător mai bun”
Atunci, imediat, la cald, Federer a preţuit rivalitatea lui cu Nadal, deşi nu e unica în cariera sa. „Novak, de asemenea, e unul dintre marii mei rivali. La fel au fost Roddick şi Hewitt. Dar Rafa cu siguranţă a însemnat ceva deosebit. Cred că m-a făcut un jucător mai bun pentru că stilul lui e dificil, mă provoacă, mă sâcâie. Am spus-o deschis: pentru mine, să-l înfrunt rămâne provocarea supremă. Ceva special”, a precizat elveţianul. „Am spus-o dinainte de meci: dacă îl înving pe el, ar fi ceva foarte dulce fiindcă n-am mai făcut-o într-o finală de Mare Șlem de multă, multă vreme. Wimbledon 2007, în cinci seturi. Iar acum am putut din nou. Amândoi eram în revenire după accidentări. Ar fi fost frumos să câştigăm amândoi, dar nu există remize în tenis. E brutal uneori”, a încheiat elveţianul.
Într-adevăr, amândoi erau în revenire. Rafa după probleme la încheietura stângă, Roger – la genunchi. Dacă pentru spaniol nu era o situaţie nouă, el având de-a lungul anilor câteva întreruperi provocate de accidentări, în cazul elveţianului era o premieră. Adunase sezon după sezon participări consecutive în turneele de Mare Șlem şi, dintr-o dată, se afla în faţa unei decizii drastice. Una pe care a luat-o însă cu mintea limpede şi alături de soţia lui, Mirka.
„Îmi place să aleg în viaţă”, a dezvăluit el într-un interviu pentru revista Time. „Vreau să fiu sănătos, acesta e numărul unu pentru mine şi familia mea, şi numărul doi – vreau să joc tenis din nou”, şi-a spus în iulie 2016, când după semifinala pierdută dramatic la Wimbledon, în faţa lui Milos Raonic, problemele la genunchi se agravaseră. „După ce joci aproape 20 de ani, realizezi dintr-o dată: corpul, probabil şi mintea, merită o pauză. Și doctorii, şi cei din echipa mea mi-au spus: Uite, amice, trebuie să te odihneşti acum. Am ieşit cu Mirka din cameră, ne-am uitat unul la celălalt şi am spus: Ok, nicio problemă. Voi sta şase luni”. În primele zile, i-a fost greu. Se aştepta la asta. Apoi însă, a gestionat foarte bine situaţia. Disciplinat. Știa că e spre binele lui să nu joace şi a acceptat acest lucru.
Novak Djokovic a ieşit, deocamdată, din prim planul tenisului mondial
Timp pentru familie şi prieteni
Nu l-a durut că a ratat Jocurile Olimpice. „Nu ştiu ce am pierdut, n-am fost niciodată la Rio”. S-a gândit că-i va fi greu să urmărească US Open-ul de acasă, dar genunchiul i-a amintit de ce a luat pauza. „Puteam juca o jumătate de oră, apoi se umfla. Aşa că îmi spuneam mereu: Știi ce? Ai luat decizia corectă”. A profitat de acel timp fără turnee pentru a face lucruri care altădată îi erau oferite în porţii mici, poate chiar interzise. „M-am simţit atât de bine cu familia şi prietenii. Am făcut drumeţii în munţi. Ne-am spus aşa, brusc: Ce-ar fi să mergem la Paris? Și am fost la Săptămâna Modei. Am fost în vacanţă în Grecia fără copii, pentru prima dată. Și aveam atâtea locuri libere în agendă pentru a putea plănui câte ceva. Înainte nu erau multe zile în care să pot să spun: Hai, să ne întâlnim miercuri la 2:00 să luăm prânzul împreună. Asta mi-a plăcut cel mai mult”, a povestit el pentru Time. Iar acest timp în care a avut şi alte activităţi decât tenis, tenis şi iar tenis, spune Roger, „mi-a dat multă forţă pentru acest an. M-am întors, după şase luni, întinerit. Proaspăt. Flămând. Gata s-o iau de la capăt”.
Chiar şi aşa, victoria de la Australian Open nu era obiectivul imediat. Federer se gândea că va fi la 100% în noul sezon undeva, prin aprilie. Dar a reuşit să urce la maximum din ianuarie. În perioada de pauză, nu a avut un regim alimentar special, ci, spunea el, a căutat doar să nu se îngraşe. „Genunchiul ţipa după un pic de odihnă. Apoi, am început recuperarea, exerciţiile. Fitness, ceva alergare, puţin sprint. Până la urmă, începi şi faci mai mult în fiecare zi, mai multe zile la rând şi ajungi şi la tenis. Combinam fitness şi tenis, iar la finalul lui octombrie eram destul de pregătit. Nu am forţat însă, luam mici pauze, nu prea multe zile la rând de efort. Și aşa, în decembrie totul s-a legat”, a povestit elveţianul traseul recuperării după problema la genunchi. Și, interesant, nu se ştie încă despre care a fost vorba, stângul sau dreptul.
Iarba îl aşteaptă
Ceea ce s-a întâmplat în Australia i-a uşurat acest sezon. „Am mai puţină presiune, îmi dă o perspectivă diferită asupra a ceea ce urmează. Nu trebuie să joc exagerat de mult. Îmi mai iau pauză, încerc să mă relaxez. Iar când joc, vreau să mă bucur de asta”, a precizat Roger. Și-a trasat totuşi un fir colorat pentru 2017. Nu prea multe turnee pe zgură, dar va fi la Roland Garros. Iarba, bineînţeles, cu Stuttgart, Halle şi Wimbledon, unde va avea din nou o mare şansă să triumfe. Apoi US Open, alt posibil reper luminos.
Federer a aşteptat 4 ani şi jumătate de la Wimbledon 2012 pentru a cuceri un nou trofeu de Mare Șlem. A înfruntat mii de întrebări aproape identice: Crezi că mai poţi câştiga unul? Ai asta în tine? Și mereu a spus că da, crede, speră, munceşte şi luptă pentru un nou succes.
Pete, coincidenţă şi diferenţă
Înapoi în timp, o coincidenţă stranie. Unul dintre idolii din copilărie ai elveţianului, Pete Sampras, intra la US Open 2002 ca favorit 17. Și pentru el trecuse ceva vreme, doi ani şi jumătate, fără vreun titlu de Grand Slam în palmares. Și el suportase, în tot acel timp, întrebarea „Mai poţi? Mai ştii? Mai vrei?”. Tocmai atunci, când fugise din lumina reflectoarelor, a parcurs traseul până la capăt şi a cucerit trofeul major cu numărul 14, record la momentul respectiv, după o finală cu marele său rival, Andre Agassi. Pete avea 31 de ani şi câteva luni. Acea victorie a fost ultima în cariera sa fiindcă apoi şi-a tot amânat revenirea la tenis. N-a putut să spună Adio brusc, dar nici să se întoarcă.
Federer a fost la Australian Open 2017 cap de serie 17. Și nu e unicul punct comun cu povestea lui Sampras din 2002. Există însă şi diferenţe: Roger are 35 de ani şi jumătate, e rapid pe teren, şi-a adaptat jocul astfel încât să economisească şi mai mult timp, să scurteze punctele, să conserve energie. Pentru el, Melbourne nu e un capăt de drum. E parafa de care avea nevoie nu de a continua, ci de a şti că victoriile stau acolo, pentru el, gata să fie obţinute. În cazul lui Federer, timpul e un inamic blând.
Federer a aşteptat patru ani şi jumătate de la Wimbledon 2012 pentru a cuceri un nou trofeu de Mare Şlem
Australian Open
2004, 2006, 2007, 2010, 2017
Roland Garros
2009
Wimbledon
2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2009, 2012
US Open
2004, 2005, 2006, 2007, 2008
- Top victorii de Grand Slam
- Roger Federer 18
2.-3. Pete Sampras 14
Rafael Nadal 14
4.-5. Roy Emerson 12
Novak Djokovici 12
6.-7. Rod Laver 11
Bjorn Borg 11
- Bill Tilden 10
9.-11. Jimmy Connors 8
Ivan Lendl 8
Andre Agassi 8
- Top finale de Mare Șlem jucate
- Roger Federer 28
2.-3. Novak Djokovici 21
Rafael Nadal 21
- Ivan Lendl 19
- Pete Sampras 18
- Rod Laver 17
7.-8. Ken Rosewall 16
Bjorn Borg 16
9.-12. Bill Tilden 15
Roy Emerson 15
Jimmy Connors 15
Andre Agassi 15
Luminiţa Paul este jurnalist la Gazeta Sporturilor şi comentator Eurosport
