Povestea originii poporului maghiar – cum este cazul oricărui popor – se pierde în negura timpului. Nu a ajutat deloc nici faptul că, din cauza unor teorii considerate astăzi eronate, timp de secole, locul lor de origine a fost căutat foarte departe de ceea ce considerăm azi teritoriul de formare al acestui popor.
În acest moment comunitatea academică maghiară consideră că limba maghiară face parte din limbile uralice, iar naţiunea maghiară este cea mai numeroasă populaţie din această grupă. Limbile uralice sunt vorbite de circa douăzeci şi cinci de milioane de oameni. În comparaţie, vorbitori de limbi indo-europene (grupă din care face parte şi limba română) sunt peste trei miliarde.
În jurul anului 3000 î.e.n., limbile uralice s-au divizat în grupul fino-ugric şi cel samoed. Popoarele samoede trăiesc astăzi în Siberia de nord şi sunt în pragul dispariţiei (multe limbi din această grupă nu mai există).
O mie de ani mai târziu s-a destrămat şi unitatea fino-ugrică: o parte a populaţiei s-a mutat la vest de Munţii Ural, formând grupul fino-permic din care s-au născut limbile permice (vorbită de udmurt şi komi) şi cele balto-finice (adică finlandezii, estonienii, carelienii, dar şi laponii, cheremişii ori mordvinii).
Populaţia ugrică (sau ugriană) a rămas pe loc, la est de Munţii Ural şi în zona Transuralică. Stepele din această zonă au fost ideale pentru creşterea animalelor, dar erau potrivite şi pentru agricultură. Arheologii presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului, purtătorii culturii Cercascul, de tip Andronovo, caracterizată prin case de lemn adâncite parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât înhumaţia cât şi incineraţia.
Atila, regele hunilor
În secolul XII î.e.n., datorită schimbărilor climaterice (zona a fost parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup numeros) s-a destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie mutându-se spre sud. Din aceştia s-a format ulterior poporul maghiar, iar din cei rămaşi popoarele hanti (conform datelor recensământului oficial din 2010 astăzi trăiesc vreo douăzeci de mii, dintre care puţin peste zece mii vorbesc limba, restul s-au rusificat) şi manşi (din această etnie au mai rămas circa unsprezece mii de persoane, potrivit aceluiaşi recensământ). Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Disctrictul Autonom Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a râului Ob.
Părăsirea definitivă a teritoriilor de rezidenţă nu se făcea la voia întâmplării. Odată obişnuite cu locul găsit, popoarele, chiar şi cele nomade, căutau sălaşuri noi doar în situaţii de urgenţă: atunci când atacul unui alt popor le ameninţa cu nimicirea sau când schimbările climaterice nu mai permiteau asigurarea traiului pe meleagurile respective.
Trebuie să amintim de cealaltă teorie legată de originile poporului maghiar, acceptată timp de sute de ani chiar şi de către oamenii de ştiinţă ai vremurilor respective: originea comună a maghiarilor şi hunilor. Potrivit lui Anonymus, autorul unei cronici a maghiarilor la începutul secolului XIII (sau mijlocul secolului XII, potrivit istoriografiei româneşti), maghiarii, odată cu descălecatul, se întorc pe teritoriul ocupat de strămoşul lor, Attila, regele hunilor. El afirmă că o parte a acestui popor se retrage în Asia (sec.V), unde va forma, împreună cu cei rămaşi acolo, poporul maghiar, întorcându-se sub conducerea lui Árpád, secole mai târziu, adică în 895.
Această variantă a fost pusă sub semnul întrebării acum un secol şi jumătate, iar, în acest moment, originea fino-ugrică este cea oficială.
Dintre popoarele fino-ugrice doar trei au reuşit să-şi formeze propriul lor stat independent: Ungaria, Finlanda şi Estonia, alte seminţii trăiesc în republici ruse (cum ar fi Republica Mari, Republica Udmurt, Republica Mordvin), în districte sau alte formaţiuni administrative mai mult sau mai puţin autonome în Rusia, Suedia ori Norvegia. Aceste popoare îşi trimit reprezentanţii la Congresul Fino-Ugric, organizat din patru în patru ani.
Totuşi, în ultima vreme, cercetările antropologice au arătat că poporul maghiar – ca şi celelalte popoare de altfel – s-a format prin combinarea mai multor elemente etnice, printre care se presupun şi rădăcini asiatice de origine turcică.
O altă teorie, de data aceasta respinsă unanim de lumea ştiinţifică maghiară, este a originii sumeriene. Bazându-se pe nişte elemente lingvistice vagi, s-a ajuns la „concluzia” că limba maghiară este apropiată de cea sumeriană. În promovarea acestei teorii mai aparte a avut rol important scriitorul clujean István Szőcs, care a publicat în 1979 la prestigioasa editură Kriterion studiul (volumul) întitulat „Nava de mătase” (Selyemsárhajó), un volum care la vremea respectivă era aprig dezbătută de lumea culturală maghiară.
Ungurii ajung în Transilvania
În jurul anului 550, stepele ruseşti au fost martorele unui nou conflict în urma căruia populaţia maghiară a fost nevoită să-şi părăsească teritoriile, mutându-se la vest de munţii Ural, în zona de izvoare a râului Don. Ulterior, împinşi de alte popoare migratoare, ungurii ajung la sfârşitul secolului VII în zona Transilvaniei.
Cea mai controversată problemă a acestei perioade, din punct de vedere istoriografic, se leagă de prezenţa – sau absenţa – românilor (vlahilor) pe aceste meleaguri, mai ales în Transilvania. Discuţia (sau mai bine zis lipsa dialogului) are conotaţii care depăşesc cu mult sfera istoriei: cele două teorii au fost folosite timp de sute de ani în lupta politică.
De partea maghiară – printre altele – teoria imigraţiei a stat la baza neacordării anumitor drepturi: fiind consideraţi venetici (potrivit teoriei imigraţioniste), românii au fost excluşi din viaţa politică.
În schimb, teoria continuităţii a fost unul dintre elementele cheie în lupta românilor din Transilvania pentru emanciparea naţională. Mai mult, această teorie a fost un argument important pentru cererile teritoriale româneşti, în timpul tratativelor pentru stabilirea graniţelor, la încheierea Primului Război Mondial.
Hunii
Din păcate, ambele teorii prezintă probleme încă de la început: concluziile fiind formulate primele, rolul arheologiei, lingvisticii şi al altor ştiinţe legate de istorie fiind doar acela să aducă argumente în plus pentru teoria deja formulată.
Teoria continuităţii se bazează pe gândirea logică (dacă au trăit aici latini este logic că poporul român, de sorginte latină, să fie urmaşul acestora), pe descoperiri arheologice (aşezări cu piese de factură postromană, faimoasa inscripţie Ego Zenovius votum posui etc.) şi pe izvoare scrise (mai ales opera maghiarului Anonymus şi celebrele lui trei cuvinte – Gelou quidam blachus –, deseori amintite).
Teoria imigraţionistă are şi ea propriul arsenal, aproape identic. Adepţii acesteia folosesc gândirea logică (într-o perioadă de un secol şi jumătate nu a putut avea loc romanizarea), vestigiile arheologice (mai ales după secolul VI dispare materialul de factură romană şi postromană) şi, desigur izvoarele scrise (Anonymus este contestat vehement, considerându-se că majoritatea personajelor sunt propriile lui creaţii, numele lor – în multe cazuri – fiind derivate din denumiri de localităţi sau râuri contemporane cu autorul).
Aşadar, concluziile celor două părţi diferă în totalitate, ele aflându-se în opoziţie. Astfel, fiecare reprezentant al istoriografiei care se ocupă de această perioadă, înarmat cu datele unei cercetări multiseculare, poate, fără probleme, să demoleze argumentele părţii opuse. Singura problemă este că afirmaţia este valabilă şi invers.
Oricine ar fi fost primul pe aceste meleaguri, cert este că triburile maghiare în anul 895/896 şi-au făcut apariţia în bazinul carpatic.
Fragmente din lucrarea „O istorie a maghiarilor”, autori Ferenc Páll-Szabó (coordonator ştiinţific), Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad, Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann. Volumul a apărut în 2014 la Editura Világhírnév din Cluj.
