Trei personalităţi foarte diferite, cu psihologii distincte şi inegale ca statură pe plan internaţional, Donald Trump, Vladimir Putin şi Klaus Iohannis, au astăzi în comun un acelaşi ţel: folosirea pandemiei pentru a-şi consolida puterea. Gradul în care fiecare dintre aceştia înţelege să profite politic de virus este desigur diferit. Domnul Putin, de pildă, şi-a aranjat să fie preşedinte pe viaţă, mai mult, a trimis mesaje otrăvite posibililor contestatari. E mult peste ceea ce pot obţine domnii Trump şi Iohannis. Dar şi provincialii vin cu elementele lor de originalitate. Modul cum preşedinţii american şi rus se comportă în pandemie poate fi şi este criticat, însă nu e mai puţin adevărat că el reflectă anumite convingeri personale, fie ele şi neştiinţifice, privind severitatea ameninţării sanitare şi cum poate fi ea depăşită. În linii mari, abordarea crizei în aceste ţări a fost intuitivă, însă consecventă. În România, în schimb, argumentele referitoare la natura şi rezolvarea crizei au pivotat cinic în funcţie de interesele politice ale preşedintelui. Ce se poate constata în politica românească, inclusiv în pandemie, este faptul că singura convingere reală este căutarea puterii.
Rusia. Naţionalismul macho-tehnologic
Rusia este prima ţară din lume care a certificat un vaccin împotriva Covid-19. Serul a fost dezvoltat la istoricul institut moscovit Gamaleya, în timp record şi fără să fie respectate protocoalele internaţionale. O bună parte din comunitatea ştiinţifică rusă, nemaivorbind de cea internaţională, priveşte realizarea cu prudenţă, o rezervă care îi determină pe dezvoltatorii vaccinului să spună că îl vor supune unei etape de testare masivă. Totuşi, preşedintele Putin are încredere că vaccinul este sigur şi eficient. El spune că una dintre fetele sale, medic, s-a vaccinat deja.
Pentru sceptici, vaccinul este un produs propagandistic al dictatorului rus. Eticheta acoperă doar în parte subiectul. La originea acestei realizări controversate nu e doar prestigiul de conducător providenţial şi de salvator al naţiei la care aspiră Vladimir Putin. Ceretătorii ruşi au o îndelungată istorie de pionierat în domenii diverse, inclusiv în medicină, adeseori lucrând în condiţii precare şi asumând improvizaţii şi riscuri sub presiunea autorităţilor politice: „Suntem siguri că avem cel mai bun, cel mai testat și cel mai eficient vaccin din lume”, afirmă, în ton cu preşedintele, Kirill Dmitriev, șeful unui fond de investiții controlat de stat care finanțează vaccinul. „Concurenții noștri înțeleg perfect acest lucru și se tem de o poziție puternică a Rusiei pe piața vaccinurilor”, mai spune el.
Aleksandr Gintsburg, directorul Institutului Gamaleya, îi împărtăşeşte optimismul, făcând referire la precedente de succes. Traseul scurt şi neconvenţional de certificare are rădăcini în istoria lungă de producere a vaccinurilor din Rusia. În anii ’50, o familie de oameni de știință ruși a testat un vaccin antipolio pe propriii copii. Ei au fost primii care au găsit formula vaccinării copiilor pe cale bucală şi au contribuit la dezvoltarea vaccinurilor antipolio şi antigripal. Copiii lor, cercetători în SUA şi Franţa, sunt şi astăzi de acord că părinţii au procedat corect.
În 1969, un alt cercetător sovietic, doctorul Aleksandr Butenko, a proiectat rapid un vaccin împotriva febrei hemoragice care răvăşea Crimeea. S-a injectat mai întâi pe sine, urmând tradiţia rusească, apoi l-a testat pe un număr mic de oameni. Forţate de extinderea epidemiei, autoritățile sovietice de sănătate au aprobat vaccinul în procedură de urgenţă. Şi în acest caz, vaccinul a funcţionat.
Deocamdată, mai multe sindicate şi asociaţii profesionale ale medicilor şi pacienţilor din Rusia refuză să promoveze vaccinarea anti-Covid, temându-se de posibile efecte adverse. Dar acest lucru se poate schimba dacă pandemia se extinde şi oamenii de ştiinţă întârzie să răspundă chiar şi celor mai elementare întrebări despre natura şi propagarea virusului. O astfel de certificare rapidă „nu este făcută doar pentru interes sportiv”, declară dr. Butenko, acum pensionat, pentru New York Times. „S-a făcut întotdeauna într-o situaţie de criză”, când riscurile unui nou vaccin sunt puse în balanţă cu ravagiile cauzate de o epidemie.
În pofida controverselor, dacă punerea prematură pe piaţă a vaccinului rusesc a servit totuşi la ceva, atunci e efectul pe care îl poate avea peste Ocean, accelerând dezvoltarea vaccinurilor aflate în faze finale de testare. Luni, Agenţia Medicamentului din SUA a anunţat că analizează varianta de a autoriza un vaccin înainte de parcurgerea tuturor etapelor de acreditare.
Există precedentul ilustru al reuşitelor aerospaţiale sovietice care i-au impulsionat pe americani să ajungă primii pe Lună. Nu întâmplător, propaganda rusă i-a găsit vaccinului numele Sputnik-5. Cei care au vizionat pe Netflix filmul rusesc „Gagarin, primul în spaţiu” au putut vedea cât de plină de improvizaţii şi riscuri a fost misiunea care a deschis aventura umană în Cosmos. S-a luat în discuţie inclusiv distrugerea prin explozie a capsulei în eventualitatea că ea va cădea pe teritoriu străin, astfel încât inamicul să nu ia cunoştinţă de lucrul de mântuială al inginerilor sovietici. Filmul detaliază atmosfera plină de incertitudine de dinaintea zborului. Cu o oră înaintea lansării, când cabina se depresurizase brusc, directorul de zbor îl întreabă pe un tehnician din camera de comandă ce sfat i-ar da copilului său dacă acesta ar fi în locul lui Gagarin. „Nu l-aş lăsa să zboare”, a sunat răspunsul. „Nu sunt probleme”, i s-a comunicat cosmonautului, după care tehnicienii au înlocuit de urgenţă uşa capsulei.
Istoria se cunoaşte. Zborul lui Gagarin în spaţiu a fost o lovitură de imagine care le-a dat inclusiv americanilor impresia că URSS se impune în războiul rece. Asta cu toate că, lucru nu îndeajuns de cunoscut atunci, superioritatea nucleară americană era covârşitoare. Prins în vârtejul euforiei provocate de reuşita cosmică şi amplificat de stângăciile neexperimentatei echipe de la Casa Albă, şeful sovietic Nikita Hrusciov a acţionat geopolitic atât de riscant încât a fost la un pas să declanşeze un război nuclear. Jocul la cacealma din Cuba l-a costat pe reformistul şef sovietic funcţia, dar, în premieră pentru un lider comunist, nu şi capul, după cum avea el să comenteze ulterior, evidenţiind această schimbare în bine datorată politicilor sale progresiste. Sub conducerea celui care i-a luat locul, URSS a revenit la îngheţul dogmatic, care s-a transformat treptat în unul tehnologic şi de dezvoltare. Cât îi priveşte pe americani, în decurs de câţiva ani, ei trimiteau cu regularitate oameni pe Lună şi făceau uitată munca aventuroasă şi de avangardă a sovieticilor.
Propaganda lui Putin instigă însă acum la un revers al memoriei, însufleţind ceea ce poate fi numit un naţionalism macho-epidemiologic. Ruşii, indică preşedintele, pot învinge pandemia în acelaşi mod cum au învins primii gravitaţia, acţionând cu bravura şi patriotismul cu care au făcut faţă provocărilor şi altădată.
SUA. Banalizarea virusului
Aflat în pierdere de popularitate şi chiar de putere, preşedintele rus are nevoie de o reuşită de prestigiu. Preşedintele american, de asemenea. Ambii şefi de stat s-au luat la trântă cu virusul împotriva părerilor exprimate de comunitatea ştiinţifică. Dar, spre deosebire de Putin, care şi-a aranjat o şedere pe viaţă la Kremlin, Trump îşi primejduieşte al doilea mandat dacă pandemia nu dă înapoi până la alegerile din noiembrie. Timpul său politic trece înainte ca americanii să privească aselenizarea unui vaccin. Trump are nevoie să apară tratamente eficiente acum, însă acestea se lasă aşteptate. Deşi sunt generos finanţate din fondurile federale aflate la îndemâna preşedintelui, companiile de biotehnologie americane întârzie să livreze ce li se cere. Ele sunt încetinite de procedurile complicate de acreditare, dar şi de câştigurile facile de miliarde pe care le obţin din capitalizarea la bursă a zvonurilor despre succese de etapă.
În absenţa unor tratamente sigure care să combată virusul şi sub criticile democraţilor legate de gestionarea crizei, propagandiştii politici republicani au lansat în online o costisitoare campanie de banalizare a pandemiei. Deocamdată, strategia funcţionează. Ultimele sondaje de opinie arată un nivel în scădere al îngrijorării americanilor în privinţa bolii. Unul din trucurile folosite în campania prezidenţială este promovarea unui leac tămăduitor comun, aflat în farmacii la un preţ de câţiva dolari. Este vorba de sulfatul de hidroxiclorochină, substanţa activă dintr-un medicament generic folosit în bolile autoimune. Ceea ce promite hidroxiclorochina să facă este să tempereze reacţia necontrolată de răspuns imunitar la virus, prevenind aşa numita furtună de citokine, care este una din cauzele majore de deces. Deşi cu unele rezultate clinice, în absenţa unor studii convingătoare privind siguranţa şi eficacitatea, medicamentul anticovid adus în discuţie de Trump este contraindicat de majoritatea medicilor, la fel ca vaccinul lui Putin.
România. Inchiziţia pandemiei
Hidroxiclorochina ocupă în continuare un loc marginal în schema de tratament anticovid folosită în România, dar cam aici se opresc asemănările cu politica sanitară de peste Ocean. România urmează, în siajul Uniunii Europene, o cale mai strictă de combatere a pandemiei. Dar şi în interiorul graniţelor europene, modelul românesc se diferenţiază.
Deseori, atunci când se vorbeşte despre pandemie, se spune că ne aflăm în război. Ori, România n-a abandonat tradiţia ultimelor războaie de a schimba taberele în funcţie de evoluţia conflictului. Preşedintele a amânat intrarea ţării în luptă până în ultimul moment, căutând răgazul să instaleze un guvern pe care să-l poată controla. Virusul nu ne loveşte mai puternic decât un guturai, spunea el. Abia când „guturaiul” ameninţa să ne strângă de gât, România a întors armele. De la inacţiune s-a trecut la război total. În starea de urgenţă decretată de şeful statului şi aprobată de parlament, românii au cunoscut un regim de încarcerare militaro-medicală nejustificat de sever.
După ezitările iniţiale, România a adoptat cu rigiditate dogma pericolului pandemic. Spre deosebire de ţările care au privit nuanţat ameninţarea medicală, aruncând un ochi şi spre valori umane altele decât siguranţa fizică, românii s-au predat dictaturii sanitare. Intrând în vocabularul biologiei, constatăm că 30 de ani de evoluţie democratică au fost prea puţini pentru a stimula secreţia naţională de anticorpi la suprimarea libertăţilor individuale. Confruntaţi cu îngrijorarea legitimă privitoare la siguranţa personală şi a celor dragi, cei mai mulţi dintre români au internalizat un simţ exagerat al pericolului. Este o consecinţă a ceea ce apare tot mai mult ca o acţiune alarmistă şi manipulatoare a autorităţilor, dar şi a agresivităţii unui corp de „cenzori pandemici”, personalităţi din media tradiţională şi din social-media care au înăbuşit cu intransigenţă orice opinie contrară.
Dar tocmai absenţa unor discuţii în starea de urgenţă privind cât anume din libertăţile noastre suntem dispuşi să sacrificăm pentru siguranţa fizică şi cât de justificate sunt măsurile preventive luate cu încălcarea drepturilor fundamentale a dus la explozia de nechibzuinţă a oamenilor care s-au simţit eliberaţi de constrângeri când starea de urgenţă a fost ridicată.
Interesele electorale ţin de 30 ani ţara fragmentată în două Românii. Poporul stângii ar fi compus din oameni ignoranţi, iraţionali şi cu defecte fizice, în comparaţie cu alegătorii dreptei, educaţi şi cu dinţi sănătoşi. Ai fi spus că ameninţarea comună ar fi trebuit să apropie cele două Românii. Dimpotrivă, pe aceeaşi falie politică s-a agravat şi segregarea culturală; la toate defectele „poporului inferior” identificate până acum se adaugă şi necredinţa în covid, o erezie care provine din lipsa de raţiune şi educaţie.
Inutil de precizat că într-un domeniu necunoscut inclusiv specialiştilor, propagandiştii politici pot broda orice teorie sanitară convenabilă. Ce se constată însă e că severitatea autorităţilor nu a oferit rezultate convingătoare. România a devenit în august ţara europeană care a înregistrat cele mai multe decese cauzate de COVID-19 la fiecare 100.000 de locuitori în ultimele 14 zile, potrivit datelor actualizate de Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC). Concentrându-se pe manipularea ideologică a virusului, autorităţile par să-l fi scăpat de sub control, o situaţie cu atât mai îngrijorătoare cu cât imperativul alegerilor îi determină pe guvernanţi să redeschidă de-a valma sectoare ale vieţii publice. Din păcate, după alegeri, împreună cu voturile, se vor număra şi cazurile de noi îmbolnăviri.
Naţiunile democrate. Nevoia de vigilenţă
Ceea ce ne indică tabloul pandemic internaţional este o amorţire a spiritului critic. Celor care pun la îndoială existenţa bolii pare că li s-a atenuat instinctul de supravieţuire. Cei care acceptă diminuarea libertăţilor şi a altor valori umane din obsesia pentru siguranţă par să-şi fi pierdut din vigilenţa democratică. E o evoluţie preocupantă şi semnificativă, medita filosoful levantin Amin Maalouf înainte chiar ca actuala criză să agraveze lucurile. Credinţa în libertate s-a diminuat, spune el. Încălcările libertăţilor noastre ne şochează mai puţin şi tindem să avem încredere în autorităţile protectoare; iar dacă li se întâmplă să exagereze, le acordăm circumstanţe atenuante. „Spaime legitime ne fac să căutăm siguranţa cu orice preţ pentru noi înşine şi pentru cei pe care îi iubim, să ne arătăm vigilenţi de îndată ce ne simţim ameninţaţi. Aşa că suntem mai puţin vigilenţi faţă de abuzurile la care această vigilenţă permanentă poate conduce; mai puţin vigilenţi când ni se încalcă viaţa privată; mai puţin vigilenţi când puterile publice modifică legile într-un sens mai autoritar şi mai expeditiv; mai puţin vigilenţi faţă de riscurile unei «derive orwelliene»”. (Amin Maalouf, „Naufragiul civilizaţiilor”, Polirom 2019)
Aceste două paliere de vigilenţă, cel public şi cel individual, ar trebui să fie complementare, dar nu sunt. Vigilenţa personală în pandemie impune respectarea unor reguli de igienă şi distanţare, dar şi îngrijorare în privinţa unor excese de vigilenţă publică ce pot ascunde intenţii dacă nu totalitare, cel puţin manipulatoare şi autoritare. În cele din urmă, când ameninţarea virusului va scădea, dacă nu suntem atenţi, ne vom confrunta cu ameninţarea inerentă oricărei forme de concentrare a puterii. Uitându-ne în jur, sesizăm că foşti colegi de lagăr socialist au cedat în faţa beneficiilor aparente ale unui regim autoritarist. În pofida lecturilor la modă, democraţia nu este înscrisă în codul genetic uman şi nu reprezintă evoluţia politică ultimă. După cum spunea George Orwell, citat de Maalouf, dacă oamenii aleg între fericire si libertate, aleg fericirea. Alegerea e mai comodă dacă e adusă în discuţie teama de moarte. De aceea, apărarea democraţiei trebuie să fie şi în pandemie prioritatea la nivel de vigilenţă în societate.
