Eduard Țone
Prima dată când am văzut reclama unei instituții financiare în care apare Brâncuși povestind cu voce nesigură despre „coloana fără sfârșit” și simbolistica aferentă, am rămas într-o admirație în alb-negru, lăudând în minte persoana care a reușit să scoată din cine știe ce sertar atemporal, imaginea marelui artist în mișcare. Am aflat apoi – naiv consumator de reclame ad-hoc – că Brâncuși nu a fost înregistrat niciodată vorbind și că o agenție de publicitate a avut ideea de a prelucra un autoportret fotografic de-al acestuia și a-l transforma într-un „video” subjugat unui concept generos, dar fals. Nici cuvintele lui Brâncuși nu erau reale, fapt pentru care reclama a bombardat rapid câteva instituții culturale ce păstrează vie imaginea marelui sculptor și care s-au revoltat instant, acuzând folosirea eronată a imaginii acestuia în scopuri corporatiste.
Unele filme science-fiction din anii ‘70-‘80 prezentau o lume a viitorului în care naturalul fusese înlocuit în totalitate de artificial. Privindu-le, la acea vreme, fie te minunai, admirând imaginația debordantă a regizorului, fie te îngrozeai la gândul că există o posibilitate – mică, ce-i drept – să ajungem în situația de a ni se transforma existența într-un ratatouille digital, abil manevrat din butoanele a milioane de computere. Vrând-nevrând, am ajuns, cu viteză de TGV, să trăim în această supă uriașă a fake-ului. Procentul falsului ce ne înconjoară crește vertiginos, precum posesia Barcelonei într-un meci de 7-0. Păstrez intactă părerea că aproape totul a fost ”ucis” de computer, de la arta cinematografică la felul în care ne alegem animalul de companie (nu ți-ai luat niciodată un pet virtual?).
