Profeţiile postrevoluţie ne vorbeau despre o schimbare reală a României abia după douăzeci de ani. Dar au trecut 30 şi schimbarea nu s-a produs pe deplin. De ce? Ce ar trebui făcut de acum înainte? Care ar fi priorităţile? Am discutat cu publicistul Emil Hurezeanu, prezent atunci, ca şi acum, pe o scenă mai largă a lumii, despre lumină şi întuneric în lupta noastră cu istoria. Despre ce n-am putut să facem şi ce ar trebui făcut. Care ne sunt restanţele, dar şi priorităţile. „Emoţiile noastre, pentru că aveam o perspectivă mai clară şi oarecum comparatistă a realităţilor existente şi scenariilor posibile”, ne mărturiseşte el acum, „erau strunite de o luciditate obligatorie. Bănuiam că România va avea dificultăţi mai mari după înlăturarea regimului Ceauşescu decât toate celelalte ţări comuniste.”
Emil Hurezeanu era atunci redactor la radio „Europa Liberă”. Vocea lui răzbătea prin zidurile comunismului spre români.
Emil Hurezeanu
Domnule ambasador, în 1989 eraţi în lumea liberă şi ne vorbeaţi despre valori, democraţie, libertate. Cum arăta situaţia, ce aşteptări existau?
În 1989, România era dominată de mizerie şi deznădejde. Ceauşismul ultimilor 10 ani secătuise viaţa românilor, lipsiţi de alimente, căldură, lumină, în plină distopie cezarică, al cărei mister paradoxal, prelungit era: ţara comunistă cea mai impregnată de stalinism şi cultul personalităţii, dar şi cea mai antisovietică, fără trupe de ocupaţie, cu cel mai remarcabil trecut de semiliberalizare la sfârşitul anilor ‘60 şi ‘70, o insulă de latinitate înconjurată de maghiari şi slavi, inamici sovietofili, dar şi istorici, dar şi o ţară opusă radical-grotesc, prin liderii săi politici, deopotrivă modernizării à la russe propusă de Gorbaciov şi celei occidentale.
La Radio Europa Liberă aveam suficiente informaţii şi observam cum vecinii României şi URSS vedeau lumina de la capătul tunelului, în timp ce noi întrezăream alt întuneric. Paradoxurile noastre fericite de altădată ne jucau acum feste tragice. Bănuiam, ştiam că majoritatea românilor respinge dictatura ceauşistă, dar lipsa unor nuclee de coagulare în societatea civilă, altele decât reţelele promoscovite, reanimate de gorbaciovism, nu existau. Refuzul dictaturii comuniste nu se articula în cultura aplicată, de inspiraţie occidentală, decât la nivelul impulsurilor, ci doar în scenariile inspirate de alt comunism, acum, întâmplător mai bun, dar emanat tot de la Moscova. Ce dramă, în fond!
Care erau variantele, scenariile posibile văzute din exterior?
Eşecul înlăturării lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, din noiembrie l989, a fost semnalul unei confruntări inevitabile, în constelaţia cronicii anunţate a sfârşitului Războiului Rece, redactată la Moscova şi Washington, şi adnotată diferit, după putirinţă, în fiecare din ţările treze. Nu era cazul nostru.
O confruntare a lui Ceauşescu cu Moscova, o confruntare a românilor cu Ceauşescu, revenirea, dar în registru tragic, la miracolul românesc particularist. Emoţiile noastre, pentru că aveam o perspectivă mai clară şi oarecum comparatistă a realităţilor existente şi scenariilor posibile erau strunite de o luciditate obligatorie.
Bănuiam că România va avea dificultăţi mai mari după înlăturarea regimului Ceauşescu decât toate celelalte ţări comuniste.
Se poate vorbi de un specific al nostru?
Există în teoria politică formula „path dependency”, adică predeterminarea prezentului de propria cale sau matrice. Or postcomunismul nostru nu putea fi la fel ca postcomunismul celorlalţi, pentru că şi comunismul nostru a fost diferit de al lor. N-am avut anticorpi comunitari antitotalitari puternici în biserică sau sindicate libere, în gândirea marxistă critică sau solidarităţile ample ale elitelor profesionale vectorizate politic. Am avut, în schimb, un patos naţional imens şi manipulabil, batjocorit în cele din urmă de un fals mântuitor transfigurat din urmaşul autoînscenat al lui Mihai Viteazul în ultimul stalinist ireductibil.
Răsturnarea regimului Ceauşescu a început prost. Asasinarea judiciară a cuplului dictatorial a fost premonitorie pentru o anumită restauraţie fără Ceauşescu, de inspiraţie prosovietică. Era limpede că ruşii, după decenii de sfidare reală a Bucureştiului, vor opta pentru o soluţie de revanşă, nu doar anticeauşistă, ci şi de reorientare prosovietică în România. O „eliberare” conflictuală, ca în l944 – de sub jugul fascist, dublată de încarcerarea în lagărul comunist.
Cum credeţi că vedeau românii atunci libertatea, cum a evoluat ideea de libertate?
În 1989 a fost, fireşte, o revoluţie eroică, prea scump plătită. Ea a descătuşat energii şi speranţe extraordinare, a fost un şoc al libertăţii absolute, ca primă respiraţie hămesită după ieşirea din înec. Nu aveam însă procedurile de practicare a libertăţii, ne lipseau instrumentele internalizării democratice prin norme şi instituţii. Nu aveam o autonomie de gândire politică critică, de dreapta sau de stânga, ci doar obsesia urgiei depăşite şi plonjarea în haosul noilor posibilităţi, fără plase de siguranţă dedesubt.
Cum aţi descrie astăzi demarajul României în noua lume? Sunt voci care reproşează ritmul lent, poate chiar voit cu piciorul pe frână. Care ar fi eşecurile şi reuşitele noastre?
Ultimii 30 de ani au fost rezultatul unor maladii prelungite în frici, reflexe, absolutism, polarizare excesivă, vacarm, toate pe un fundal de relativă ineficienţă. Am intrat în UE şi NATO – şi aici avem un progres absolut, fără precedent în istoria noastră dominată de marginalizare şi salt înainte fortuit, prin întâmplări fericite mai mult decât prin concentrare în continuitate şi procese de maturizare deliberate, aflate sub controlul nostru. Lipsa noastră de eficienţă ne-a scos oarecum din mainstreamul alianţelor occidentale din care facem parte. Ne-am repetat cu obstinaţie erorile. Ne-am bazat, poate prea mult, pe piloţii automaţi ai alianţelor, am uitat resorturile tactice şi respiraţia strategică amplă a diplomaţiei statele tradiţionale.
Dar, nimic nu e pierdut, în fond, veţi spune. Nu, câteva milioane de românce şi români care şi-au părăsit ţara – o pierdere imensă şi deocamdată irecuperabilă. Ani irosiţi în războaie politice interne, într-o lungă perioadă de pace externă. O nepăsare inexplicabilă faţă de persistenţa diferenţei dintre oraş şi sat, oameni bogaţi vrednici şi săraci abandonaţi prin asistare condiţionată, Nord şi Sud, Est şi Vest-fără conexiuni moderne, cu şosele construite între războaie de suedezi şi trenuri mai lente decât pe vremea lui Carol al II-lea. Cu prea mulţi oameni care mor cu zile şi trăiesc de pe o zi pe alta.
Pe fondul acesta, ce resurse ne rămân?
Oricum, chiar şi aşa, cu atâtea pierderi şi înfrângeri, capitalul nostru social, oamenii, sunt rezistenţi, proteici, răbdători şi cuviincioşi. Învăţăm, oricât de târziu, din greşeli, facem, poate, unele noi, nu cred ca le mai repetăm pe cele vechi.
Dar, în ritmul nostru lent şi ocupaţi cu propriile obsesii, n-am făcut greşelile altora, prea repede captivaţi de hybrisul naţional anti-european. Avem, parcă, mai mult „common sense” decât britanicii şi cu tot cu proamericanismul si antirusismul nostru noncritic reuşim de evităm zig-zagurile opţiunilor geopolitice hazardate. Dar, dar, calibrările fine, diferenţierea, haşurile sunt şi ele de rigoare. În geografie şi politica externă, ignorarea ţintelor în mişcare cu ochii aţintiţi doar asupra stelelor fixe îmbunătăţeşte eventual legea morală, dar nu ne scuteşte de nenorociri.
De ce credeţi că n-am reuşit să reformăm din temelii societatea?
Nu doar clasa politică este culpabilă. În definitiv, avem o clasă politică care, de bine şi de rău, a adus România şi UE şi NATO şi o păstrează acolo.
Uneori mă întreb dacă n-am avea nevoie de terapii de resuscitare comunitară în profunzime şi de durată, nu doar când nu mai avem încotro.
Am avut multă vreme o problemă cu acel „încotro ne îndreptăm”. După 30 de ani, parcă mai mult decât la începutul lor, se simte un curent pronaţionalist, antieuropean, şi asta nu special în România, ci în aproape tot fostul bloc comunist. De ce? Cum se explică acest lucru?
Eu nu cred în gravitatea unui pericol antieuropean în România. O anumită derivă mimetică, în context central-european prost perceput, a reactivat mici organisme protocronice rudimentare. Noi suntem lecuiţi de naţionalism, în varianta ceauşistă, şi nu suntem gata să-l repetăm în varianta antieuropeană. Spre deosebire de unguri sau polonezi, n-am atins nivelul de dezvoltare şi mulţumire, „the revolution of higher expectations” (de care vorbeşte Tocqueville), care să ne împingă spre deconturi anti-Bruxelles. Totuşi, să nu uităm că, la Varşovia, Budapesta sau Praga, amintirea ocupaţiei sovietice este subtextuală şi deci reflexul excesiv al sesizării oricărei forme de control a rămas activ.
Noi suntem obişnuiţi cu intersecţiile periculoase, ne dedublăm uşor, detestăm, uneori din păcate, orice formă de autoeroizare, avem mult umor şi cinism. Capacitatea noastră de autovictimizare este depăşită de capacitatea noastră de regenerare.
Dar mai e nevoie de ceva în plus.
Da, de o concentrare extraordinară, de efort colectiv, de clarificări ultimative, când e vorba de terminarea tuturor proiectelor începute, de la autostradă şi spital la reactivarea pe orbita cea mai activă a Europei şi a lumii. Fantezia şi spiritul întreprinzător al atâtor români din ţară şi din străinătate trebuie transferate în leadershipul politic, în gândirea strategică pe termen mediu şi lung, în consensuri obligatorii, ca şi cum am fi traversat împreună acelaşi cutremur, în suspendarea conflictelor până la terminarea proiectelor urgente.
Emil Hurezeanu (dreapta imaginii), în studioul Radio Europa Libera din München
Ce obiective ar trebui să ne fixăm de acum încolo? Cum ar trebui procedat pentru ca schimbările să se producă mai eficient, mai vizibil, şi cu efecte de lungă durată?
Mai trebuie să ne reinventăm în forţă responsabilitatea personală şi naţională. Cu o privire lucidă asupra istoriei noastre necesare azi, prin Inocenţiu Micu Klein, Andrei Şaguna, Eugen Lovinescu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Iuliu Maniu – adică, prin reîncarnarea simbolică a acestor nume, luate acum la întâmplare, dar care au ceva în comun. Gravitatea răspunderii prin construcţie, continuitate, devotament comunitar, gândul nestins la cei care urmează, obligaţia încheierii şantierelor. Integrării pe verticală, prin redescoperitea acelui trecut care ne poate ajuta şi azi, trebuie să-i urmeze integrarea pe orizontală. Să ştim adică mai bine, fără sincope şi somnolenţă, cine ne sunt prietenii şi duşmanii, să asimilăm experienţele bune, să respingem erorile altora, să refuzăm să fim figuranţi, oricât de benigni sau inocenţi, să ne judecăm aşa cum suntem, fără să ne exageram virtuţile, dar şi fără să ne mai jelim şi flagelăm când nu e cazul, adică tot timpul.
Cum arată România văzută din exterior la 30 de ani după eliberarea de comunism?
Am avut un an al tuturor contrariilor, dar şi un rezultat al ultimilor 30 de ani. Am atins fundul, am revenit la suprafaţă. Nu mă interesează cine este de vină. Mă interesează doar să găsim împreună soluţiile salvatoare.
Profil
În 1990 s-a întors în România şi a participat la „Fenomenul Piaţa Universităţii”, fiind în continuare salariat al postului de radio Europa Liberă. În 2002, se întoarce definitiv în România. În prezent este ambasadorul României în Republica Federală Germania. Este autorul al patru volume de poezie şi trei de publicistică politică şi laureat al două premii ale Uniunii Scriitorilor.
